Speranţe...

Speranţele...
Ăsta e un defect de'al meu...Îmi fac mult prea multe speranţe...
Iar întotdeauna speranţele rămân speranţe...
Niciodată nu devin realitate...
Tot timpul rămân în urmă ca speranţe, ca vise spulberate...
Vise date uitării, vise înlocuite de altele mai măreţe...
O dată şi o dată trebuie să încetez să'mi fac atâtea iluzii...
Dar..
Oricât de nerealizabile ar fi aceste vise...
Ele continuă să apară...
Se hrănesc cu mine, mă hrănesc cu ele...
Speranţele şi visele mă ajută să continui...Îmi susţin moralul...


În fiecare zi o speranţă sau un vis măreţ apare...
Dar se spulberă odată cu venirea nopţii...


Iar în fiecare dimineaţă totul e dat uitării, iar noi speranţe, vise şi iluzii apar...


Şi în fiecare zi o iau de la capăt...
Şi niciodată nu mă învăţ minte...

Things never turn out as we planed!